Aparente...

M-am obisnuit
sa judec dupa aparente.
Dupa chip, dupa vorba.
Sa il privesc atent pe om,
in necunoastere...
Si sa incep a-i scrie povestea.
Il plasez intr-o anumita categorie de oameni,
ii atribui o anumita gama de sentimente,
il inconjor de anumite situatii si
ii schitez ganduri, pareri, idei.
De fiecare data
ma indragostesc
de iluziile frumoase
pe care le creez.
Mereu ajung
sa ocolesc omul -
doar pentru ca iluzia lui
imi este antipatica.

La fel si cu artistii...

Fotografului ii citesc imaginile
si iubesc sa ma gandesc profund
la momentele de dinainte ca el...
sa apese declansatorul.
La felul cum vorbea cu modelul,
la ceea ce gandea,
la privirea lacoma,
la tot ce e el
dincolo de arta sa.

Poetului ii ating cuvintele
si ma intreb ce stari il macinau
atunci cand umplea pagini intregi
de amprente personale.
Ma gandesc la ce a facut in clipele ce au urmat...
Si-a imbratisat sotia? Are o sotie?
Ar vrea sa aiba?
Iubeste copiii? Dar muzica?...
Imi inchipui viata lui de pana atunci.

Actorului ii simt intreaga reprezentatie.
Dar oare in spatele scenei cum e?
Seamana cu persoanjul sau?
Are vicii? Iubeste? Este iubit?
Crede? Spera? Plange?
Are amintiri, dureri, prieteni, familie?
Viseaza?

Nimic din toate acestea
nu e o iluzie.
In universul asta urat,
nu exista iluzie.
Lumea intreaga nu e decat
oglinda sufletelor vii.

Noiembrie, 8

Astazi m-am indragostit iremediabil de tine
Da, de tine! Da, astazi!
Poate ca ti se pare tarziu,
Dar tocmai acum cand nu ma mai gandisem la tine de luni de zile...
Acum, cand uitasem demult sa te privesc pe tine si nu prin tine...
Acum, cand iti cunosc umbra si sarutul si povestea...
Acum, cand stiu ca tu nu ma iubesti...
Acum, cand ploua ca in poezia lui Stanescu...
Acum, cand imi insir gandurile pe o campie de cuvinte.
Acum, cand muzica ma doare,
Acum, cand frigul imi sfarama fragilitatea...
Acum, cand am pierdut sute de zambete in amintire...
Acum, cand eu sunt tu.
Acum, cand stiu ce inseamna "sa-ti fie dor"
Acum, cand esti, dar nu stii...
Acum, cand in palme am adunat sunetul pielii tale...
Acum te iubesc.

Care Eu? Care Tu?

cu verde ti-am desenat
sufletul pe pereti.
de fapt, cu verde am desenat
tot soarele din tine.
umbra toata
am ascuns-o in mine.
asa stiu ca soarele
va straluci mereu in tine
iar umbra lui va razbate in mine.

in mine, in tine...
vorbesc atat de personal despre noi...
si totodata atat de impersonal...
care mine si care tine?
despre care noi vorbim?
care eu te iubeste?
care tu ma uraste?
care noi am fost?

despre care noi vorbim?
acei noi liberi...
acei noi,
care pentru altii
suntem doar niste 'ei'...
noi. eu, tu, ea...
insiruiri de pronume personale.
personale.
dar cat de impersonali suntem noi.
tu... poti fi doar un el.
dar eu... eu nu pot fi 'EA'.
nu pot fi acea ea, a ta.
a ta... ea e a ta,
de parca chiar ar fi.
tu nu esti al meu,
de parca ai fi putut fi...
a ta, al meu...
de parca posedam
carti, nu suflete.
sufletu-mi rebel
nu va putea fi niciodata
al tau.
tu nu vei mai fi niciodata
al meu.
ea... va ramane mereu
a ta.
acea ea pe care o vei cauta
mereu.



Eu, Ioana.

Ieri

Umerii ti-i simt sub buricele degetelor.

Bucuria se sinucide in mine. De dorul tau.
Deasupra capului sunt rastignite toate imbratisarile noastre.
Visul nostru de iubire si-a stins toate luminile. Acum se pregateste de moarte.
E tarzie speranta…
Culorile s-au izbit de intuneric.
Drumul a ramas maturat de praful apusului…
Sfartecate au tacut si clipele comune noua.
Am pierdut si cheia si lacatul de la usa secretelor.
S-au sfarmat toate povestile cu final fericit.

A cazut octombrie din calendar. Si ingerul din rai.

Durerile vor fi dezgropate din cimitirul uitarii.
Amintirea noastra va urla pe pagini albe.
Gene negre vor scrasni in cruzimea unei dimineti.
Cantecul de dragoste… ne va umple urechile de sange.
Ne vom imbolnavi de cancerul sfarsitului.
Testamenul saruturilor va arde in intregime…

Umerii ti-i simt sub buricele degetelor.
Ma mai iubesti?

Oglinda

Eu sunt
o raza de soare din diminetile tarzii de aprilie...
zbucium luminos de valuri sunt,
o urma de pas in nisip ud.
Sunt atingeri de cerneala neagra,
cuvinte nespuse si negandite...
cantec de anotimpuri si ani trecatori;
sunt versul cu sute de intelesuri
pe care nu stiti a-l citi...
sunt despartiri de ramuri si frunze in octombrie;
freamat de gene in lumina palida si
zvacniri de verde in intuneric fals...
Sunt maini nesigure ce nasc scrisori neterminate;
inchinare in fata tainelor vesnice,
frumusetea emotiilor, apogeul trairilor sunt...
revelatia unui zambet,
dantela brodata atent pe piele.
Sunt umbra de cer si inaltimi,
spuma marii naruita la maluri,
priviri de drag si dor.
Religia tuturor necredinciosilor
si rasaritul fiecarui apus eu sunt...
un magazin de visuri si idealuri.
Sunt radacinile sperantelor din mine,
ganduri prizoniere in sufletu-mi rebel...
Sunt dragostea dintre ploaie si pamant,
amintiri colorate rascolite de vant,
fotografii alb-negru uitate in memorie sunt.
pulsiuni neconditionate de inimi
si toate imaginile cuprinse in ochi eu sunt...
plansul lumii intregi si bucuria copilului ce se naste acum.
Sunt o infinitate de clipe prezente,
un triunghi echilateral,
scurgere de liniste in haos,
ramasite ale ultimului razboi,
orbirea pacii...
Sunt asteptarea a zeci de generatii si
schimbarea promisa.
Sunt muritoare in propria-mi viata
si nemuriotare in timp...

Pentru tot ce a fost

O mare agitata de diamant pe care am imbratisat-o din primele clipe cu privirea, apoi cu intreaga mea simtire... O plaja plina de zambete necunoscute si binevoitoare... Nisip moale, cald si rece, uscat si ud... nisip ce imi invelea gandurile cu grija si mi se agata cu voiosie de palme. Cantece vechi si noi, diferite, zglobii, ce imi alunecau pe la ureche... Dansuri pierdute pe o plaja protectoare la lumina lunii perfect de rotunda. Artisti ce s-au dezbracat de versuri, sunete, vorbe, ganduri si sentimente in fata noastra, a tuturor celor carora nu ne-a pasat de ploaie, de frig sau de orele tarzii din noapte... Un rasarit voluptos de 'bun venit' si un altul, parasit de soare care vroia sa ne spuna 'pe curand, dragi prieteni...'. Un sarut in ureche pe plaja din Vama Veche, o mie de dorinte implinite...
" pentru ca in final, ramanem doar cu amintirile... " si cu siguranta voi pastra mereu in suflet o fotografie amintire a unor zile fericite pe malul marii din Vama.

Departari

Astazi casa mea e departe... sau mai bine zis eu sunt departe de casa... nu departe in acel sens de vacanta, calatorie, evadare... nu, nimic din toate astea... Sunt doar... indepartata... o serie de evenimente nefericite m-au facut sa tanjesc dupa patul meu de o persoana si jumatate, dupa veioza de paie la lumina caruia am citit randuri ce mi'au ramas intiparite in memorie, dupa omuletul somnoros pe care il sunam la 2 noaptea sa ii povestesc despre Cioran si revelatii si stele si dragoste... Astazi tanjesc dupa strada aia mare si aglomerata plina de oameni grabiti si mohorati... Mi-e dor de zambetul lui tata de dimineata cand e somnoros si ingandurat. Mi-e dor de soarele care ma trezeste la cele mai devreme ore... Astazi imi lipseste pana si latratul cainilor agitati de pe strada, imi lipseste mesajul de 'buna dimineata' de la ora 7, imi lipsesc Beatles pe fundal intreaga noapte si extazul ce il emana cantecele celor de la Pink Floyd... Mi-e dor de hainele mele aranjate la liniuta si de noptiera plina de carti de langa pat... mi-e dor de sentimentul de nehotarare cand nu stiam ce sa citesc in fiecare dimineata... Imi lipseste sa stiu ca oricand m-as trezi toate perechile de cercei colorati sunt asezate in ordine si ca pot citi printre randuri scrisoarea din plicul albastru. E urat sa fii departe mult timp. Vacantele sunt colorate si pline de dor... dor de tot ce e acasa, dor de tot ce faceam, de toate fetele vesele sau triste pe care le vedeam in fiecare zi, de tanti de la xerox, de tanti de la care cumparam apa, de zambetul domnului care isi plimba catelul mic si negru in fiecare zi, de incaltamintea mea asezata la liniuta... Vacantele sunt scrisori fara adresa. E atat de frumos sa fii turist, sa te plimbi, sa cuprinzi cu privirea orase mari si galagioase, oameni multi si curiosi la fel ca tine... si in fiecare moment sa te gandesti la cei de acasa... la acasa ca un loc perfect, in care miroase a mancarea mamei si a anotimpuri ce alearga fericite prin fata ferestrelor... acasa de unde pleci doar pana la paine, sau la scoala, sau in vacanta si acasa unde te intorci mereu... Acel acasa plin de voie buna si de amintiri de tot felul... plin de amprenta tuturor persoanelor ce ti-au fost oaspeti la un moment dat, cu fotografii alb negru in rama, cu masuta de cafea din sufragerie... cu ani ce au intrat si au iesit dupa voia lor pe aceeasi usa... cu seri de Craciun iluminate de bradul impodobit impreuna cu tata, cu intreaga familie adunata la masa, cu cadouri pentru fiecare... cu fiecare zi de nastere sarbatorita in curte pana la 4 dimineata, cu lumina adusa de Pasti de la biserica si cu oua rosii in cosul de pe masa, cu toate vestile bune si rele ce s-au aflat intre peretii aceia ocrotitori... Pentru ca acasa e locul in care te regasesti mereu, locul in care te intorci mereu cu aceeasi bucurie in suflet, locul de care iti amintesti mereu cu dor si drag... Acasa nu e o constructie... acasa e strada din fata casei, acasa sunt toate parcurile prin care m-am plimbat, fiecare autobuz cu care am mers, fiecare ceasca de ceai bauta, fiecare balta in care am sarit, fiecare cazatura cu bicicleta... acasa sunt toti oamenii dragi care m-au ridicat cand am cazut si m-au facut sa zambesc de fiecare data cand plangeam... acasa sunt toti oamenii, toate lucrurile, locurile si amintirile pe care le iubesc.